Aşa se întâmplă mereu. După luni de nopţi albe inutile, toate se întâmplă într-o noapte de joi. Şi uite cum se naşte un uichend prematur.

În plaza del Rey a ajuns soarele. Statuile vii de pe Rambla au obosit sau se pregătesc pentru programul de seară. Un înger îşi numără banii, o mumie fumează, nişte statui de bronz mănancă paella iar personajele lui Dali beau Estrella. Toţi americanii şi francezii găsesc asta irezistibil. Civilizaţi cum sunt ei, îi asaltează doar cu zoomurile şi se bucură că nu trebuie să plătească pentru spectacol.

A fost o zi bună. Am făcut 120 de euro. Mă gândesc să merg acasă şi să continuu ziua liniştită. Îl aştept pe Ronnie, poate mă angajez în locul lui. Şi între timp observ că toată lumea e frumoasă. Până şi americancele albinoase care îşi odihnesc Levishii W 41 L 31 lângă felinarele lui Gaudi par nişte Sharone şi Angeline camuflate bine sub straturi indecente de grăsime.

Lângă mine, cumva în spate, cineva păcăne din tocuri a aşteptare şi dragoste neîmpărtăşită. Păcănitul ăla îmi mă nelinişteşte şi pe mine. Mă întorc şi văd o pereche de cizme aurii cu toc destul de înalt. Se pare că e greu să îţi găseşti încălţări decente când porţi 42. În schimb însă, cizmele se prelungesc cu o pereche de picioare frumoase după toate canoanele. Ronnie întârzie. Renunţ să îi dau bip sau mesaj şi îmi îndrept atenţia spre blonda din spate. Încă nu îi pot vedea faţa. E foarte înaltă şi blondă. Degetele subţiri şi lungi îi tremură pe butoanele telefonului într-un mesaj. Dacă aş avea picioare atât de lungi si degete atât de subţiri aş devasta magazinele de accesorii şi nu aş folosi telefonul doar ca să răspund deselor apeluri. Simt că Ronnie a intrat în scuar. Băiatul ăsta are o energie derutantă şi deseori obositoare. Vorbeşte la fel de repede cum merge, ştie tot ce mişcă, e în stare să înveţe orice limbă străină în şase luni. Vorbeşte cu aceeaşi uşurinţă engleză, franceză, flamandă, spaniolă şi germană, deşi trebuie să recunosc că are în toate un dialect propriu care însă e foarte uşor de detectat şi apoi ignorat. Îl interesează orice poveste, e prietenul tuturor, rezolvă tot. Uneori am impresia că se dezintegrează în molecule de la viteză, doar ca apoi să se recompună în corpul lui de android perfect, a white bro. Are femuri de ciclist deşi n-a făcut vreodată vreun sport. Sunt convinsă că dacă ar face analize, ar impune noi parametri de sănătate. Şi astea cu toate că fumează hash tot timpul.

Are în braţe trei sanvişuri uriaşe. Imediat ce se apropie la distanţa la care să îl pot auzi începe să-mi vorbească. Îmi explică despre noua lui întreprindere. Vinde sanvişuri pe plajă. Se pare că îi merge destul de bine. E fericit că a renunţat la slujbă pentru asta. A cunoscut mulţi oameni interesanţi, a stat de vorbă cel puţin jumătate de oră cu fiecare client în parte, a agăţat două australience şi două italience. - Mi-e foame! Dar în loc de sandviş, primesc o invitaţie la el acasă. - Le am de la prânz. Hai mai bine la mine să îţi fac o tortilla.

Şi am mers. Ronnie stătea, ca toţi noii adepţi ai Barcelonei, într-un apartament mare în centru pe care îl împărţea cu încă vreo 5-7 oameni care păreau 10-15. Deşi toţi aveau slujbe mediocre, apartamentul arăta de parcă era posedat de spirite de artişti. În sufragerie toţi pereţii erau tapetaţi cu articole şi aduri din reviste. Un singur perete era păstrat alb pentru o oglindă spartă şi recompusă din toate cioburile între care păstraseră o distanţă de cam 2 centimetri. În restul casei - grafici, pânze sud-americane, africane, lămpi chinezeşti, radiouri cu tanzistori. Bucătăria era impecabilă. A durat o veşnicie până Ronnie a terminat tortilla. Dar a meritat. Era groasă si gustoasă ca un tort din ouă şi cartofi. Am stat mult de vorbă în fum marocan, timpul trecea tiptil şi îmi confirma că 80 de euro sunt tot aia cu 120 de euro. Agentul Cooper din Twin Peaks zicea că ar trebui să ne facem un mic cadou în fiecare zi. Aşa, just to keep us going. Doar că în afară de hash, Ronnie nu mai avea nici o alta pasiune. Se înserase şi numai la gândul că meritam un cadou de 40 de euro gingiile îmi amorţeau uşor. - Nu ştii de unde pot să fac rost de nişte cox? - Nu începe şi tu! De când m-am ras în cap nu a fost dată să ies în vreun club să nu vină tot felul de oameni să mă întrebe dacă am ceva. E incredibil. Am încercat de câteva ori, dar nu e genul meu.

Şi în timp ce îl stăpânea mica revoltă, gesticula în toate felurile posibile. Aveau dreptate cluberii. Ronnie părea stăpânul substanţelor. Am renunţat.

Pe străduţă însă, un magrebian ne-a şuierat în timp ce ne depăşea, după ce îl măsurase discret pe prietenul meu. Coca, MDMA? 

Ronnie şi-a dat ochii pe spate, dar i-am întins banii şi l-am rugat. Pe tine n-o să îndrăznească să te păcălească.

Are o inimă cât capul lui chelios, belgianu M-am aşezat pe trotuar să îl aştept. Barcelona începuse să se foiască în întuneric. Pakistanezii ieşeau cu zeci de beri de la Champion, pe care aveau să le vândă mai târziu pe Rambla. Cerveza, beer, my friend?

Timpul tot trecea. Şi deşi de obicei trebuia să îi însoţeşti pe dealerii de stradă la adevăraţii furnizori, parcă aşteptasem pera mult. Abia după ce începusem să mă impacientez cu adevărat, silueta de andriod perfect a lui Ronnie. Era foarte calm, deci totul mersese cum trebuia. Mi-a pasat un guguloi şi am continuat să mergem în tăcere.

-Îmi cer scuze, poate nu tebuia să abuzez de bunătatea ta. Nu te supăra acum, te rog. -Nu sunt supărat.

După ce că tăcuse câteva minute, îmi vorbea în engleză. Ceva nu era bine, cu siguranţă. Am desfăcut guguloiul de staniol şi aveam înăuntru cel puţin 5 grame de stuff. I-am cerut explicaţii din ochi.

- Ce e aici? - Nu ştiu. - Cum nu ştii, n-ai vorbit cu el? - M-a dus pe o străduţă şi se tot fofila. Că nu găseşte, ca trebuie să dea un telefon, apoi s-a oprit lângă o maşină şi mi s-a părut că vrea să mă lovească. L-am lipit de capotă. A vrut să riposteze şi a trebuit să-i mai dau una. De fapt scosese asta dintr-un buzunar de la geacă. A! Şi să nu uit banii.

Va urma...